Glandele endocrine
Sistemul endocrin
(evidenţierea diferenţelor între bărbaţi şi femei)
.jpg)
Epifiza (glanda pineală), corpus pineale sau epiphysis cerebri, este o formațiune nepereche, cu greutatea de aproximativ 0,2 g, situată deasupra coliculilor cvadrigemeni superiori. Este aflată în masa encefalului, între cele două emisfere, fiind parte a epitalamusului. Aceasta este responsabilă pentru secreția unor hormoni, printre care și secreția melatoninei. În perioada copilăriei, epifiza este mare, însă odată cu trecerea anilor, aceasta se micșorează, devenind aproape inactivă la maturitate. Ca glandă endocrină, epifiza aparține sistemului endocrin difuz.
Glanda provine din bombarea tavanului ventriculului III, al creierului și ajunge la cea mai mare dezvoltare în fragedă copilărie. De la 7 ani, celulele glandulare ale organului, încep să fie înlocuite prin țesut conjunctiv, în care, mai târziu, se depun săruri de calciu. Printr-o tijă, numită habenulă, ea rămâne unită cu encefalul. Filogenetic, este un vestigiu al ochiului pineal al reptilelor, organ fotosensibil. Structural, este constituită din vase, țesut conjunctiv și insule parenchimatoase, dispuse în lobuli.
.jpg)
-acțiune depresivă asupra tiroidei, melatonina diminuând fixarea intratiroidiană a iodului 131, inhibând și TSH;
-acțiune negativă asupra corticosuprarenalei, diminuând secreția de aldosteron și corticosteron;
-asupra gonadelor: acțiune modulatoare fotoperiodică; acțiune negativă, melatonina fiind antigonadotrofică (întârzie apariția pubertății);
-acțiune modulatoare asupra sistemului monoaminergic, de veghe și somn.
Hipofiza (Glanda Pituitară) este o glandă mică (500 mg), situată median, la baza creierului, într-o cavitate a osului sfenoid denumită „șaua turcească”, sub hipotalamus, de care este suspendată printr-o mică tija, tija pituitară (sau hipofizară). Deasupra şi în faţa hipofizei se găseşte chiasma optică, conţinând fibrele nervoase, venite de la cele două retine. Structura internă a hipofizei se compune din două porţiuni, separate una de alta, funcţionând independent: antehipofiza, în faţă şi posthipofiza, în spate.
Antehipofiza produce cinci hormoni: tireotrofina (TSH), corticotrofina (A.C.T.H.), gonadotrofinele (FSH şi LH) şi somatotrofina (STH), responsabilă de creştere la copil. Aceşti hormoni se mai numesc şi stimuline. Aceste secreţii sunt, la rândul lor, comandate de către hormonii hipotalamusului. Antehipofiza secretă, de asemenea, prolactina (responsabilă de lactaţie la femeie).
Posthipofiza serveşte drept loc de stocare provizorie a doi hormoni ai hipotalamusului: hormonul antidiuretic, sau ADH (care împiedică eliminarea apei de către rinichi, atunci când ea nu se află în destulă cantitate în organism), şi ocitocina (care stimulează contracţiile uterului la femeie, în timpul naşterii).
Hipofiza poate fi sediul tumorilor, în general benigne (adenom hipofizar, craniofaringiom). O tumoră poate secreta, în mod exagerat, hormoni (hiperprolactinemie cu secretarea laptelui de către sân, acromegalie datorată somatotrofinei - cu hipertrofierea organelor; şi invers, o tumoră, prin neproducerea secreţiilor (adenom cromofob), poate provoca o diminuare a secreţiilor hormonale , normale - ceea ce se numeşte un hipopituitarism - sau o insuficienţă antehipofizară, cauză a întârzierilor de creştere şi a deficitelor în hormoni sexuali. Hipofiza, atunci când este sediul unei tumori, poate, de asemenea, să comprime chiasma optică şi să provoace o hemianopsie bitemporală: subiectul nu mai are vedere a părţilor laterale, ca şi cum ar avea ochelari de cal. Tratamentul tumorilor hipofizare este hipofizectomia (ablatia hipofizei), pe cale transcraniană sau transnazală, şi radioterapia.
Aceste glande au cel mai mare rol în funcţionarea corectă a tuturor organelor corpului, putând fi asemănate, prin analogie, cu ceea ce este creierul pentru raţional. De aici şi ideea, în toate tipurile de tratament, de a exista preocupare pentru tot ceea ce este poziţionat la nivelul capului. Poate că, privind în profunzime, aşa e mai uşor de înţeles de ce “Peştele de la cap se împute”.
Hipotalamusul este o parte a diencefalulului (creierul intermediar) - un segment al encefalului, interpus între mezencefal şi telencefal şi alcătuit din mai multe mase de substanţă nervoasă şi anume: talamus, metatalamus, subtalamus, epitalamus si hipotalamus.
Hipotalamusul este alcătuit dintr-o porţiune supraoptică, situată deasupra tracturilor optice, din tuber cinereum (tuberculul cenuşiu), neurohipofiză şi corpii mamilari. Privită în ansamblu, structura internă a hipotalamusului constă din intricarea celor două substanţe, cenuşie şi albă.
Substanţa cenuşie este comasată sub formă de nuclei, dintre care cei mai importanţi sunt nucleii supraoptici, situaţi deasupra tracturilor optice, nuclei paraventriculari, aşezaţi lateral, nuclei tuberali, situaţi în tuber cinereum, şi nuclei mamilari, aşezaţi în corpii mamilari.
Substanţa albă este alcătuită din trei feluri de fibre: internucleare, aferente şi eferente. Fibrele internucleare leagă diferiţi nuclei hipotalamici între ei, iar cele aferente vin de la nucleul dorsal al vagului, de la mezencefal, calea optică, formaţiunile olfactive, talamus, sistemul extrapiramidal şi de la scoarţa cerebrală. Fibrele eferente pleacă din hipotalamus şi conduc impulsurile nervoase spre mezencefal, talamus, hipofiză, trunchiul cerebral, tractul optic şi scoarţa cerebrală.
Fibrele care pleacă de la hipotalamus spre centrii vegetativi din substanţa reticulată a trunchiului cerebral şi spre nucleii vegetativi ai nervilor cranieni formează fasciculul longitudinal dorsal. Un alt fascicul important este fasciculul supraopticohipofizar, care face legătura dintre nuclei supraoptici şi neurohipofiză.
Activitatea hipotalamusului este coordonată şi reglată de către scoarţa emisferelor cerebrale, la nivelul căreia, se efectuează analiza fină a diverselor informaţii, venite de la periferie şi se elaborează reacţii adaptative corespunzătoare prin intermediul hipotalamusului şi al altor formaţiuni subcorticale. Scoarţa cerebrală modifică pragul de excitabilitate a diverşilor centri existenţi în hipotalamus. În esenţă, centrii hipotalamici reglează şi coordonează principalele funcţii vegetative: menţinerea constantă a temperaturii corpului, reglarea metabolismului apei, a aportului alimentar, a funcţiilor sexuale, a reacţiilor emoţionale şi a stării de somn-veghe.
Hipotalamusul reglează temperatura corpului prin pierdere de căldură (termoliză) şi producere de căldură (termogeneză). Termoliza constă în pierderea de căldură prin dilatarea vaselor pielii, transpiraţie şi respiraţie accelerată (polipnee). Ea se află sub controlul centrilor termoreglatori din hipotalamusul anterior, care, prin intermediul sistemului nervos vegetativ parasimpatic, declanşează vasodilataţia si sudoraţia, precum şi un reflex somatic ce provoacă creşterea frecvenţei respiraţiilor. Termogeneza constă în producerea de căldură prin creşterea metabolismului, a contracţiei musculare ritmice (frisoane) şi împiedicarea pierderii de căldură prin vasoconstricţie. Ea se află sub controlul centrilor termoreglatori din hipotalamusul posterior care, prin intermediul sistemului simpatic, declanşează creşterea metabolismului, vasoconstricţia, precum şi un reflex somatic ce stimulează contracţiile musculare ritmice.
Eliminarea în exces a apei din organism este împiedicată de hormonul antidiuretic (ADH), sintetizat în nucleii supraoptici, depozitat şi eliberat de hipofiza posterioară (neurohipofiză). Hormonul antidiuretic guvernează retroresorbţia apei, la nivelul tubilor renali. O creştere a presiunii osmotice a lichidelor din organism produce creşterea secreţiei de hormon antidiuretic, urmată de creşterea retroresorbţiei apei la nivelul tubilor renali, deci de o scădere a volumului urinar. Prin acest mecanism apa se reţine în organism. Invers, scăderea presiunii osmotice a lichidelor organismului, provoacă scăderea secreţiei de hormon antidiuretic, urmată de scăderea retroresorbţiei apei la nivelul tubilor renali şi deci, de creşterea volumului urinar. Prin acest mecanism, excesul de apă este eliminat din organism.
Tiroida: este cea mai mare glandă a sistemului endocrin uman; are o greutatea de 5-6 g la nou-născut, atingând o greutate de 15-18 g la adult (este mai mare la femei decât la bărbați) și este situată în regiunea antero-laterală a gâtului.
Tiroida normală, la adult, are forma literei H și este alcătuită din doi lobi (drept și stâng), uniți printr-un istm (porțiune de țesut glandular). Tiroida este învelită, la exterior, de o capsulă fibroasă din care pornesc septuri fibroase, ce împart glanda în pseudolobi, la rândul lor, alcătuiți din vezicule, numite foliculi sau acini (unitatea structurală a tiroidei).
În interiorul foliculilor se găsește un coloid proteic, care conține o singură proteină, tireoglobulină, din care sunt sintetizați hormonii tiroidieni: T4 ( tiroxina) și T3 (triiodotironina).
Tiroida conține și o populație redusă de celule parafoliculare (celule C), care secretă calcitonina și pot cauza carcinomul tiroidian medular, prin transformare malignă.
Secreția de hormoni tiroidieni (tiroxina- T4 și triiodotironina-T3) este stimulată de către un alt hormon, numit TSH (Thyroid Stimulating Hormone), care este secretat de glanda hipofiză. Funcția glandei tiroide este extrem de importantă pentru organism, afectând pulsul și tensiunea arterială, nivelul de colesterol, metabolismul energetic, tonusul muscular, văzul, starea psihică și multe altele.
Glanda tiroidă produce doi hormoni principali: tiroxina și tironina, care stimulează metabolismul general, influențează asupra termoreglării organismului, stimulează , la copii, creșterea scheletului, influențează asupra compoziției sângelui și intensifică excitabilitatea sistemului nervos. Hormonii sunt depozitați în foliculi, unde sunt legați de o proteină, formând tiroglobulinele. Pentru elaborarea hormonilor e nevoie de iod, care este furnizat prin alimentație. De asemenea, tiroida produce calcitonină, antagonist al hormonului paratiroidian, ce scade pragul calcemiei și stimulează osteogeneza.
Glanda este alcătuită din foliculi sferici și canale producătoare de tiroxină, înconjurate de țesut conjunctiv lax. Foliculii sunt tapisați de un epiteliu unistratificat, plat sau prismatic înalt; cavitatea foliculară e plină de coloid omogen (ea conține hormonul tiroxina). Între foliculi, în țesutul conjunctiv, se află grupe de celule clare - celulele C parafoliculare, producătoare de calcitonină. Frigul și întunericul stimulează tiroida; căldura și lumina o inhibă. Glanda crește în volum, la pubertate și la naștere și se diminuează cu vârsta sau în caz de malnutriție. La femei, tiroida este relativ ceva mai mare. La embrion, glanda tiroidă se dezvoltă din mugurele epitelial nepereche al peretelui ventral al intestinului cefalic. Când mugurele se detașează, în locul său (mai târziu acesta constituie rădăcina limbii), rămâne gaura oarbă.
Pacienții, care suferă de afecțiuni ale glandei endocrine, au variații ale nivelului energetic, au intoleranță la frig sau căldură, variații ale tonusului muscular, labilitate emoțională sau probleme cu greutatea corporală.
Afecțiunile tirodei se manifestă prin modificări calitative sau cantitative ale secreției hormonale, mărirea tiroidei (gușă) sau ambele.
Secreția insuficientă de hormoni tiroidieni este denumită hipotiroidie sau mixedem, însoţită de scăderea consumului caloric (hipometabolism).
Secreția excesivă de hormoni tiroidieni, determină hipertiroidie sau tireotoxicoză și hipermetabolism.
Mărirea glandei tiroide (gușa) poate fi generalizată sau focală:
-mărirea generalizată poate fi asimetrică, lobul drept având o tendință mai mare de creștere decât lobul stâng și poate fi asociată cu o secreție hormonală crescută, normală sau scăzută , în funcție de afecțiunea determinantă;
-marirea focală sugerează, de obicei, o afecțiune tumorală benignă (asociată, de obicei, cu creșterea secreției hormonilor tiroidieni și hipertiroidie) sau malignă. Gușa tiroidiană poate comprima structurile învecinate, de la nivelul gâtului sau mediastinului.
Timusul: este situat înapoia porţiunii superioare a sternului, are formă ovală şi este alcătuit din doi lobi ,uniţi prin feţele mediale. Este complet dezvoltat la naştere, însă continuă să crească în volum şi greutate până la pubertate, când începe involuţia sa. Din aceste motive timusul este numit, în literatura de specialitate, glanda neuroendocrină ”temporară”. După pubertate involuează, transformându-se, treptat, într-un ţesut adipos, ce conţine resturi de structuri limfoepiteliale. Se dezvoltă progresiv până la pubertate, când atinge greutatea de circa 35 g, după care regresează. La omul adult, timusul cântăreşte circa 2 grame.
Cei doi lobi sunt împărţiţi în lobuli. Aceştia prezintă o zonă corticală, alcătuită dintr-o reţea conjunctivă de susţinere şi din limfocite, situate în ochiurile reţelei, şi o zonă medulară mai clară în secţiuni colorate, cu aceeaşi structură, în plus cu corpusculi Hassal.
Corpusculii Hassal sunt alcătuiţi din straturi de celule mici, ovalare, dispuse concentric în jurul unei celule centrale.
Timusul are o funcţie de organ limfopoetic, preluată treptat, în cursul creşterii copilului, de către ganglionii limfatici şi o funcţie endocrină, în virtutea căreia stimulează creşterea organismului, calcificarea oaselor, dezvoltarea gonadelor etc. Gonadele determină la maturizare prin hormonii pe care-i secretă, degenerarea timusului şi astfel, în mod indirect, oprirea creşterii.
Hiperfuncţia timică accelerează creşterea organismului şi osificarea oaselor, fără a duce la gigantism, deoarece are loc concomitent şi o maturizare sexuală mai rapidă şi astfel, sistarea timpurie a creşterii, din cauza degenerării timpurii a timusului. Hipofuncţia timică are efecte contrarii: întârzierea creşterii, a osificării şi a maturizării sexuale.
Involuţia anatomică, fiziologică, a timusului a împiedicat, timp de mulţi ani, cercetările în acest domeniu şi a generat o serie de ipoteze controversate. Rolul acestei glande endocrine temporare asupra organismului uman a fost elucidat în urma cercetării unor condiţii patologice speciale. Astfel, s-a observat că bolnavii cu miastenia gravis prezintă o hiperplazie timică în 80% dintre cazuri, iar 20% dintre bolnavi prezintă proliferări tumorale ale timusului (timoame). Printre primii cercetători, ce au atribuit timusului funcţie endocrină, a fost Parhon, care, încă din anul 1930, a inclus timusul în categoria glandelor endocrine.
Această minusculă glandă "inutilă" fabrică numeroşi hormoni. De asemenea, cercetările au evidenţiat faptul că timusul reglează apariţia limfocitelor T, "poliţia sanitară" a corpului, care formeaza celulele ucigaşe. Reamintim că atât cancerul, cât şi maladia SIDA acţionează asupra organismului, prin distrugerea sistemului imunitar. Iar această plagă a sfârşitului de mileniu, SIDA, este un virus care distruge limfocitele T, deschizând toate "porţile fortăreţei umane" faţă de infecţiile cele mai grave.
Ca structură, pancreasul este reprezentat de ansamblul insulelor lui Langerhans. Aceste insule sunt formaţiuni, mai mult sau mai puţin rotunde, cu diametrul de 50-500 microni, răspândite în masa pancreasului. Sunt alcătuite din cordoane anastamozate de celulele glandulare (secretoare), printre care pot fi observate numeroase capilare sanguine şi ţesutul conjunctiv.
Secreția externă, sucul pancreatic se varsă în intestinul subțire. Acțiunea lui influențează, în special, substanțele adipoase. Este bogat în enzime: amilaza (care transformă glucidele în glucoză), maltaza (maltoza, în glucoză), tripsina (care scoate aminoacizii, pe rând, din protide și peptide), lipaza (grăsimile cu acizi grași și glicerină), carbonați și bicarbonați de Na, care dau alcalinitatea sucului pancreatic.
Secreția internă principală este insulina, care reglează cantitatea de zahăr din sânge, reținând surplusul de glucoză, sub formă de glicogen, la nivelul ficatului. Lipsa insulinei duce la o boală foarte gravă, numită diabet zaharat. Pancreasul secretă enzime, vitale pentru organism. În caz că se consumă multe alimente prelucrate industrial, se solicită dirijarea unui număr mare de enzime în stomac și intestin. În felul acesta, este compromisă imunitatea, prin scăderea aportului enzimatic al funcțiilor imunitare. Enzimele au multiple roluri: de rupere a alimentelor în bucăți mai mici; determină lanțul reacțiilor chimice care duc la nutrienți; sinteza unor substanțe; determină aglomerarea de atomi în molecule etc.
Glucagonul are o acţiune contrară insulinei (diabetogenă), intensificând glicogenoliza hepatică, cu efect hiperglicemiant.
Hormonul lipocaic influenţează catabolismul lipidelor. Funcţia endocrină a pancreasului este reglată pe cale umorală şi neuroumorală .
Insuficienţa secreţiei de insulină determină diabetul zaharat. Din cauza glicogenogenezei hepatice defectuoase şi a reducerii consumului tisular de glucoză, concentraţia ei sanguină creşte, iar o parte este eliminată în urină, unde antrenează mari cantităţi de apă, ducând la creşterea cantităţilor de urină eliminată şi, în mod compensator, la ingestia unor cantităţi mari de apă. Sporeşte catabolizarea lipidelor, protidelor şi gliconeogeneza, iar bolnavul slăbeşte.
Catabolizarea lipidelor decurge incomplet, în situaţia utilizării defectuoase a glucidelor, ducând astfel, la acumularea, în mari cantităţi, a unor produşi intermediari de catabolism, cum sunt acizii graşi şi corpii cetonici, a căror concentraţie creşte în sânge. Reducerea, din cauza intensificării gliconeogenezei, a proteinelor sanguine, care reprezintă materia primă în sinteza anticorpilor, şi creşterea concentraţiei glucozei sanguine, substanţă favorabilă nutriţiei microbilor, determină creşterea receptivităţii la infecţii, a diabeticilor.
Glandele suprarenale (adrenale): sunt glande cu secreție internă, situate, la mamifere, la polul superior al celor doi rinichi „ca o căciulă”. Ca activitate, prin secretarea hormonilor corticosteroizi și catechoaminelor (inclusiv cortisolul și adrenalina), ele sunt responsabile cu regularea stărilor de stres, a rezistenței la infecții și substanțe antigenice, a metabolismului și a sexualității (echilibrul dintre hormonii androgeni, „masculini”, și estrogeni, „feminini”, determină sexul, ca aspect și ca activitate sexuală).
Situate, anatomic, în partea posterioară a abdomenului, la polul anterio-superior al celor doi rinichi „ca o căciulă”, glandele suprarenale (adrenale) sunt învelite într-o capsulă adipoasă și fascia renală. La om, glandele sunt situate la nivelul vertebrei a XII-a toracice și sunt vascularizate de arterele suprarenale, superioară, medie și inferioară și vena suprarenală. Inervarea este asigurată de plexul celiac și plexul renal. Histologic, ele sunt alcătuite din două zone cu structuri histologice și roluri fiziologice diferite.
Zona medulară, medulosuprarenală (miezul, măduva, medulla) reprezintă zona centrală a glandei și este înconjurată de zona corticală. Celulele cromafine (chromaffin cells), principala sursă de catecholamine, secretă hormonii: adrenalina (epinefrina) și noradrelina (norepinefrina). Acești hormoni hidrosolubili, derivați din aminoacidul tirozină acționează sinergic cu sistemul nervos simpatic. Ele sunt și principala sursă de dopamină.
Zona corticală (coaja, cortexul, corticosuprarenala) reprezintă zona periferică a glandei, ale cărei celule (aparțin de axa hipotalamică – pituitară - adrenală) sintetizează cortizolul (în condiții „normale” de viață ele secretă echivalentul a 35-40 mg de acetat de cortizon pe zi). Alte celule din zona corticală, secretă hormonii corticosteroizi (liposolubili, pe bază de colesterol) următori:
- mineralocorticozii, care acționează la nivelul rinichilor, stimulând reabsorbția apei și a sodiului și eliminarea potasiului;
- glucocorticozii, cu rol hiperglicemiant, hiperlipemiant;
- sexosteroizii, care gestionează dezvoltarea sexuală, prin două tipuri de hormoni: androgeni și estrogeni.
Cortexul este regulat de hormonii neuroendocrinici, secretați de glanda pituitară și hipotalamus și de sistemul renin-angiotensin.
Glandele suprarenale, împreună cu glanda tiroidă sunt cele mai drenate organe din corp, ca aprovizionare sanguină pe gram de țesut (fiecare glandă suprarenală este irigată de peste 60 de arteriole).
Prin adrenalină, sunt responsabile pentru reacţiile de tip “luptă“ sau “zbor”, care pot avea ca efect dilatarea pupilelor, creşterea pulsului, creşterea activităţii nervoase şi a respiraţiei.
Forma ovarului este ovoidală, cu axul mare vertical, având două fețe (medială și laterală), două margini (liberă și mezo-ovariană). Anterior, legat prin mezoovar de ligamentul larg, este locul unde se găsește hilul ovarului (hilus ovarii), prin care pătrund sau ies elementele vasculo-nervoase (anterior fiind porțiunea ascendentă a tubei), două extremități: tubară (care dă inserție ligamentelor, suspensor al ovarului) și uterină. În mod obișnuit are 3 cm lungime, 2 lățime și 1 cm grosime și cântărește 6-8 gr.; în climacterium, mărimea sa diminuează. După dezvoltarea sa, în regiunea lombară, ovarul migrează spre regiunea inferioară a abdomenului, astfel încât, la naștere, se găsește în micul bazin, în cavitatea retrouterină, în spatele ligamentului larg al uterului, dedesubtul trompei și înaintea rectului.
Ovarul este lipsit de peritoneu și e acoperit de epiteliul germinativ unistratificat, sub care e situată o tunică albuginee. În secțiune se vede că această tunică vine în contact cu substanța (zona) corticală – porțiunea glandulară densă a organului ce înconjoară substanța (zona) medulară. Medulara este constituită dintr-un țesut conjunctiv lax, străbătută de o bogată rețea, de vase sangvine și limfatice, fibre nervoase. Corticala ovarului se caracterizează printr-o densitate celulară deosebită, prin prezența de foliculi ovarieni, în diferite stadii evolutive sau involutive, ca și de corpi galbeni, simultan, cu excepția de corpi albicans (focare cicatriciale); toate aceste elemente fiind incluse în stroma ovariană care este conjunctivo-fibroasă. Celulele pereților foliculilor produc foliculina (estradiolul) - unul din hormonii sexuali feminini. Dezvoltarea ovocitelor începe din luna a doua a vieții embrionare, când, din epiteliul germinativ, ce acoperă viitorul ovar, în adâncul lui, încolțesc, iar apoi se desprind, acumulări sferice de celule - foliculii primordiali (folliculi ovarici primarii), în interiorul cărora se află și ovocitele nematurizate, iar mai târziu sub formă de structuri cavitare secundare (foliculi ovarici secundarii) și foliculi (terțiari) maturi. Din numărul enorm de foliculi ovarieni, prezenți la naștere (200.000-400.000, în cele două ovare), în decursul vieții sexuale active a femeii (de la pubertate, care se instalează la vârsta de 12-14 ani, până la menopauză, la vârsta de 45-52 ani), numai 300-400 foliculi ajung în stadiul de maturare, restul involuează și se cicatrizează. Transformarea foliculilor primari în foliculi maturi și ieșirea din ei a ovocitelor (ovulația) începe doar din momentul maturității sexuale. Un asemenea folicul, cu diametrul de 100 mm, se ridică la suprafața ovarului și poartă denumirea de folicul Graaf (folliculus ovaricus vesiculosus). Soarta foliculilor cavitari este diferită: majoritatea lor involuează și numai unul sau cel mult doi ajung în stadiul final, de folicul matur. Ovocitul din foliculul matur, inițial de ordinul I, deci diploid, suferă, înainte de ovulație, prima diviziune de maturare și devine ovocit secundar, celulă haploidă, sub care formă este expulzat de la suprafața ovarului, în timpul ovulației și pătrunde în trompa uterină, unde devine apt pentru fecundare. După ruperea foliculului matur și eliminarea ovulului, din interiorul lui, pereții foliculului colabează, cavitatea lui se umple cu sânge și celule de o culoare gălbuie; ia naștere corpul galben (corpus luteum), care funcționează ca o glandă endocrină temporară, eliminând, în sânge, hormonul progesteron. Evoluția acestui corp galben este diferită, după cum ovulul a fost sau nu fecundat. În cazul în care ovulul a fost fecundat, corpul galben ia o mare dezvoltare, constituind corpul galben de sarcină sau gestativ; în caz contrar, evoluția sa întrerupându-se, are dimensiuni mai mici, se decolorează și dispare după câteva săptămâni și poartă denumirea de corpus albicans, care, cu timpul, dispare definitiv.
În ovar pătrund artere spiralate din arterele ovariană și uterină. Venele provenite din capilarele corticalei formează un abundent plex în medulară și apoi părăsesc ovarul, pe la nivelul hilului. Limfaticele ovarului se varsă în limfonodulii lombari.
Fibrele nervoase, în majoritate nemielinizate, pătrund în ovar împreună cu vasele pe care le inervează. Cele care pătrund în corticală, formează plexuri fine, în tecile foliculare, fără a pătrunde însă în membrana granuloasă. Terminațiunile nervoase, senzitive sunt descoperite în toate straturile ovarului, precum și în hilus ovarii.
Ovarul se implică în ciclul sexual al femeii, alături de hipotalamus și hipofiză, hipotalamusul acționând asupra hipofizei, aceasta asupra ovarului, iar ovarul asupra mucoasei uterine și altor structuri.
În acest ciclu, distingem următoarele faze:
-faza de descuamare și regenerare (zilele 1-4), în care hipofiza prezintă o creștere moderată a producției de LH și FSH, ce influențează ovarul; la nivelul ovarului, corpul galben din ciclul precedent, involuează, iar secreția de progesteron scade; începe producția de estrogeni, de către celulele tecii interne a foliculului în creștere și influențează mucoasa uterină;
-faza de proliferare (estrogenică), între zilele 5-15; în hipofiză nivelul LH rămâne constant, FSH diminuă (în jurul zilei a 15-a, un vârf urcător de producție de LH și FSH). FSH stimulează maturitatea foliculară, LH stimulează producția de estrogeni. Vârful de LH (important în jurul zilei a 15-a) e urmat, imediat, de ovulație. Creșterea estrogenilor, prin retroacțiune, scade producția hormonilor hipofizari și totodată, influențează mucoasa uterină;
-faza de secreție (luteinică), între zilele 15-28; la nivelul hipofizei, vârfurile de producție de LH și FSH diminuă, pentru a crește în jurul zilei 28. LH determină transformarea în ovar, a foliculului gol, în corp galben, în timp ce producția de estrogeni rămâne constantă și declanșează secreția progesteronului, de către corpul galben; maturarea și procesul de ovulație al altor foliculi sunt oprite. De asemenea, nivelul ridicat de progesteron inhibă gonadotrofinele hipofizare. În jurul zilei a 22-a , în lipsa fecundației, corpul galben începe să involueze și corolar și secreția de progesteron. Nivelul scăzut de progesteron, la sfârșitul ciclului, stimulează producerea de FSH. În sarcină, trofoblastul produce gonadotrofine corionice, secreția de progesteron se continuă, corpul galben se conservă.
Funcția hormonului foliculostimulator (FSH) este de a stimula creșterea foliculului ovarian. FSH stimulează mitoza celulelor granuloase și transformarea stromei înconjurătoare într-un strat de celule theca. Spre deosebire de FSH, hormonul luteinizant (LH) are o acțiune mult mai variată. El acționează sinergic cu FSH în producerea maturației foliculare și a secreției de estrogeni. Cel mai important estrogen secretat de ovar este estradiolul. Este secretată și estronă; activitatea biologică a acesteia este mai redusă decât a estradiolului. Activitățile biologice importante ale estrogenilor sunt următoarele:
-stimularea creșterii miometrului și endometrului;
-menținerea structurii mucoasei vaginale și a pH-ului vaginal acid;
-stimularea glandelor cervicale în vederea secreției unor cantități abundente de mucus vâscos;
-stimularea creșterii și dezvoltării glandelor mamare (apariţia sânilor);
-depunerea de grăsime subcutanată, ceea ce duce la un aspect feminin caracteristic (distribuţia grăsimii predominant la nivelul şoldurilor);
-sensibilizarea ovarelor la gonadotrofine;
-întârzierea creșterii liniare a corpului în asociere cu facilitatea maturării cartilajelor epifizare.
Estradiolul și estrona sunt sintetizați în ovar, din steroizi cu 19 atomi de carbon. Calea de biosinteză până la androstenedion și testosteron este în esență aceeași ca în testicul: Progestinele. Denumirea de progestină s-a dat inițial extractului brut de corp galben, care poate pregăti și menține un endometru secretor, în ultima jumătate a ciclului de reproducere și în timpul sarcinii. Progesteronul este principiul cel mai activ al acestor extracte. Hormonii care au o activitate progestativă sunt denumiți progestine sau gestagene.
Acțiunile biologice ale progesteronului și ale altor gestagene sunt:
-antagonizarea efectului de stimulare a creșterii, exercitat de estrogen asupra endometrului și transformarea acestui organ cu proliferare rapidă, într-o structură secretorie, capabilă să mențină un blastocit implantat;
-transformarea mucusului cervical dintr-un lichid foarte vâscos într-un lichid nevâscos; stimularea creșterii și dezvoltării glandei mamare;
-inhibarea motilității uterine.
În cursul ciclului de reproducere și în primul trimestru al sarcinii, progesteronul este secretat, aproape exclusiv, de corpul galben. În ultimele două trimestre ale sarcinii, această funcție este asumată de placentă. Suprarenala, de asemenea, secretă o cantitate mică de progesteron. În toate aceste organe, progesteronul este sintetizat din colesterol și pregnenolon.
.jpg)
Se dezvoltă în regiunea lombară, de unde descind (descensus testis) de-a lungul peretelui dorsal al cavității abdominale, trec prin canalul inghinal și ajung în scrot, unde le găsim în mod normal la naștere, despărțite prin septul scrotal (septum scroti). Există și posibilitatea opririi acestui proces de coborâre a testiculelor, la diferite niveluri, respectiv, în cavitatea abdominală, în canalul inghinal sau în dreptul orificiului extern al aceluiași canal, ceea ce constituie ectopia testiculară, uni- sau bilaterală. Ea necesită intervenție chirurgicală sau tratament medical, deoarece, în caz contrar, se instalează atrofia testiculară.
Forma testiculelor este ovoidală, fiecare cântărind 20-30 g. Au dimensiuni de 4-5 cm, în lungime și 2,5 cm grosime, culoare alb-albăstrie și consistență fermă, elastică, asemănătoare cu globul ocular, fiind, în întregime, acoperite de seroasa vaginală. Prezintă două fețe: medială și laterală; două margini: superoanterioară liberă și inferoposterioară; și două extremități: superioară (extremitas superior) și inferioară (extremitas inferior). Extremitatea superioară este acoperită de capul epidimului. Între capul epididimului și testicul există un mic corp ovoid numit hidatida sesilă a lui Morgagni (appendix testis), plin cu o substanță gelatinoasă. Sub seroasa vaginală, adică sub epiorchium, testiculul este învelit într-o membrană fibroasă, densă, numită albugineea. Grosimea albugineii, care este în medie 1 mm, crește la nivelul marginii posterioare a testiculului, îndeosebi în jumătatea superioară, unde este mult mai mare și alcătuiește mediastinum testis, sau corpul lui Highmor. Prin vârful acesteia pătrund, în testicul, vasele sangvine și ies din el 10-15 canalicule (ductuli efferentes), ce aparțin căilor spermatice, care străbat tunica albuginee și pătrund în capul epididimului. De la nivelul vârfului și fețelor laterale ale mediastinului pornesc, radial, în toată grosimea organului, numeroase septuri conjunctive, care împart testiculul în lobuli. Aceștea, de formă piramidală sau conică, a căror bază este situată pe albuginee, opusă ca dispoziție mediastinului, sunt în număr de 200-300 și conțin canaliculele seminifere contorte (tubulli seminiferi contorti). Lungimea acestor canalicule foarte flexuoase este între 0,70-0,80 m, numărul lor variază de la 1-4. Ele formează parenchimul testicului (parenchyma testis) și reprezintă porțiunea glandulară a acestuia, constituită dintr-o membrană bazală, pe care se găsesc două feluri de celule: celule germinative de diferite vârste (cele mai vârstnice, spermatogoniile, dau naștere, înspre lumenul tubilor, la celule din ce în ce mai tinere, iar în lumenul tubilor contorți sunt spermatozoizii sau spermiile), care sunt implantate în celelalte celule ale tubilor, în celulele de sprijin ale lui Sertoli. Între tuburile contorte, în țesutul conjunctiv se găsesc celulele interstițiale ale lui Leydig, cu funcție secretoare internă. Tuburile contorte se unesc în canaliculele drepte, se continuă cu rețeaua testiculară a lui Haller din mediastin, din care iau naștere ducturile eferente ce se deschid în capul epididimului.
Un comentariu:
dar cum se actioneaza asupra glandelor- asta era tema nu sa citati din tratele de fiziologie!
Trimiteți un comentariu