Terapii spirituale – Chakra 6

Cea de-a 6-a chakră cunoscută şi sub alte nume: Ajna, Ochiul lui Shiva sau chakra celui de-al 3-lea ochi, este situată puţin mai sus de punctul dintre sprâncene. Determină câmpul de recepţie de circa 3.9 m. Este centrul de comandă mentală, clarviziune şi telepatie.

Chakra are o legătură directă cu glanda Pineală, care este este sensibilă la lumină şi produce hormonul melatonină, care reglează somnul şi trezirea.

Pe nivel spiritual această chakră este responsabilă de: Intuiţie, Inventivitate, Abilităţi psihice, „Realizarea Sinelui”, Percepţia, Memorie, Curaj.

Din punct de vedere emoţional, Ajna tratează claritatea, la nivelul intuiţiei, spiritual având menirea de a echilibra sinele superior şi inferior şi are încredinţate călăuzirea interioară şi accesul la intuiţie.

De această chakră depinde: percepţia realităţii, intuiţia, previziunea, clarviziunea, abilitatea de a discerne şi de a alege o opţiune.

Legătura acestei chakre cu ochii este indiscutabilă. Problemele ochilor, durerile de os cranian din jurul ochilor dar şi durerea din frunte, trădează o problemă funcţională a acestei chakre. Problema nu este dată de deschiderea acesteia ci tocmai de închiderea a chakrei sau plasarea unor corzi ori perdele pe chakră.

Întâi de toate ce motivaţie are percepţia de durere sau apăsare în zona capului, cu precădere a frunţii? Este cel mai simplu „atac”, un atac rezultat din gândul intens al unei persoane. Dacă acest gând are o durată mare sau foarte mare apăsarea se transformă în durere. Gândul poartă, în esenţă ideea ca cel „atacat” să-şi mute „privirile” în altă parte, ori pentru a nu descoperi vreun adevăr, ori pentru a-i schimba percepţia asupra realităţii. Acest gând poate fi si un deochi, deochiul fiind o formă-gând involuntară.

Dincolo de aceste manifestări încep atacurile, în majoritatea cazurilor conştiente. Chiar şi cele aşa-zis inconştiente, nu se poate accepta ideea maximei nevinovăţii deoarece „atacatorii” sunt măcar conştienţi de faptul că vor să impună propria dorinţă. Adevăratele cazuri inconştiente sunt foarte rare şi sunt cele „date” de cei numiţi popular nebuni.

O formă de atac, conştientă, însă uşoară, are ca formă de manifestare iritarea ochiului care lăcrimează sau a ploapelor care dau senzaţii de usturime, mâncărime sau chiar umflare. Cea de-a treia este mai rară căci neavând „suport” în alte organe este uşor de descoperit motivul.

Această formă este un atac ce condiţionează starea „ţintei” de locul în care se află, de persoana în compania căreia se află. Nu este obligatoriu să fie un anume loc, o anumită persoană, poate avea chiar forma generală adică un loc în care se poate face o anumită acţiune, respectiv cineva cu care se poate face o anumită acţiune. Exemplele sunt la îndemâna oricui.

Care sunt efectele unui atac dur sau a unui de lungă durată asupra acestei chakre?

Fără a considera prioritar oricare dintre efecte, acestea ar fi:

-percepţie eronată sau percepţie indusă a realităţii: informaţia ce ajunge în raţionamentul „ţintei” este atât de deformată – cu referinţe aleatorii sau cu referinţe bine stabilite de „atacator” – încât adevărurile ce le poate genera raţionamentul nu au de-a face cu realitatea, iar manifestările sunt extrem de vizibile pentru orice observator „extern” şi neutru.

Percepţia despre propria persoană este cea mai evidentă; îşi poate găsi nenumărate vinovăţii către anumite persoane (bine stabilite de „cine trebuie”) iar faptele înspre acelea sunt de ascultare, supunere, până la sacrificiul de sine. Dar pentru ca aceasta să se întâmple, accesul către societate „trebuie” închis, iar un comportament ancorat în mândrie, lăudă, supraapreciere este cea mai bună cale de autoexcludere. În funcţie de durata atacului dar şi de mediul social în care se manifestă, pericolul de a se ajunge la paranoia este mai departe sau mai aproape. Oricum, apare o exacerbare a personalităţii paranoide (prezentă la oricine, spun psihologii, dar manifestată în limite ce o fac puţin sesizabilă), traductibilă în creşterea ego-ului, paradoxal faţă de celălalt comportament, unde ego-ul dispare cu desăvârşire.

Faţă de persoanele care manifestă înţelegere sau interes, percepţia este dusă în extrem: faptele sunt inversate ca însemnătate şi valoare, ideile au valoare negativă, vorbele conotaţie potrivnică. Un ego manifestat la extrem, chiar uneori prin gesturi violente. Totul este necesar pentru a obliga acele persoane să „părăsească” terenul pe care se poate desfăşura persoana „ţintă”.

Percepţia eronată se manifestă chiar în plan real, de multe ori persoanele respective nu văd anumite obstacole, lovindu-se de ele. Dacă poate fi înţeleasă tentativa de a se trece printr-un geam de vitrină, greu se poate înţelege tentativa de a se trece prin geamul de la o uşă cu ramă vizibilă „şi pentru chiori” sau „îmbrăţişarea” unui stâlp pe stradă. Asemenea comportamente nu sunt, aşa cum spun unii un semn al ideii „nu face asta”, ci un semn al atacului care există. De cele mai multe ori şi dacă se face ceea ce pare „semnalat” tot iese prost, deşi ar putea să iasă şi bine.

-confuzie, încordare permanentă, opoziţie neargumentată şi nemotivată, neacceptarea altor idei: consecinţe aproape directe ale percepţiei eronate care, intrând în conflict cu informaţia „curată”, prezentă în structura informaţională a „ţintei”, o face să numai poată discerne chiar şi propriul comportament. Elementele contradictorii dintre informaţia „orizontală”, a realităţii „văzute”, vis-a-vis de ceea ce primeşte ca informaţie prin celelalte simţuri (iar dacă e vorba de o femeie acestea sunt puternice) fac din „ţintă” o persoană rătăcită prin hăţişuri. S-ar asemăna această stare cu a unui drumeţ prin pădure ce are în mână harta şi busola dar, deşi are toate elementele să-şi poată continua drumul, nu reuşeşte să identifice reperele în plan real.

Cum este şi normal, aceasă confuzie produce o stare de nervozitate, de încordare permanentă, care se manifestă atât în relaţia cu alţii cât şi în relaţia cu propria persoană. Deciziile sunt atât de diferite, de la o oră la alta chiar, încât se poate spune că viaţa persoanei este haotică.

Dintr-o perecepţie eroanată sau, mai mult, indusă, argumentele nu se pot sintetiza. Cel mult se pot inventa, căci legea ego-ului îşi face apariţia, voindu-se dreptatea cu orice preţ. Oricine ar veni cu o idee, chiar dacă iniţial era ideea persoanei „ţintă”a atacului, este imediat contrat şi pus la punct. Astfel „ţinta” se şi autodiscretitează, cei care n-au nici interesul nici timpul de a se apleca asupra problemelor pot cel mult să o compătimească „Săraca/săracul, cum a ajuns”, dar nicidecum să mai considere că poate fi un element de încredere, în orice domeniu, de la social la intim.

Orice idee care excede planul „atacatorului” este considerată ca absurdă şi potrivnică. Ideile „atacatorului”, chiar dacă i-au fost „ţintei” clare ca fiind împotriva propriei persoane, chiar dacă nu nici atunci şi nici în momentul în care le consideră proprii, nu sunt cele care să-i aducă o stare de bine, sunt îmbrăţişate, considereate proprii şi argumentate cu cele mai ciudate şi absurde idei, pe fundamentul realului sau al emoţionalului. Totul este făcut în aşa fel încât să rămână „lege” ceea ce „i se cere”, e adevărat, indirect, în subtil (prin astral mai puţin, fiind mai greu să treacă de filtrele binelui divin).

-lipsa intuiţiei şi a inventivităţii, scăderea memoriei, lipsa de curaj: aparent fără legătură, cele patru efecte, în afara faptului că sunt determinate de disfuncţionalitatea aceleiaşi chakre, sunt totuşi întrepătrunse. Cel care nu vede, în lumea reală, nu are de unde să ştie ce este în faţa lui.... în lumea subtilă e la fel, ceea ce se vede în faţă, readus în lumea reală se numeşte intuiţie. Acoperirea acestui „ochi”, chiar parţial, produce o obturare a „vederii”, deci o scădere a intuiţiei. Aceeaşi vedere parţială sau nevedere duce la lipsa oricărei idei inventive, cei afectaţi neputând face nimic fără să copieze, fără să-şi facă un plan, fără să repete ceva pentru a corecta greşeli, uneori greşind pe un alt plan. Intuiţia este parte a inventivităţii. Un atac de genul „să-i treacă viaţa degeaba” tocmai pe aceasta se bazează căci „ţinta”, pe orice plan reia la nesfârşit, dar niciodată nu ajunge să ducă ceva la bun sfârşit. Prin celelalte efecte, enunţate anterior, poate ajunge să dea vina pe alţii, neputând să realizeze adevărul: că problema este viziunea şi vederea sa.

Memoria n-are cum să mai aibă forţa de a rezista, atât timp cât contradicţiile menţionate o fac să „se umplă” cu nimicuri neconcludente. Este vorba aici de o memorie a unui om „obişnuit” structurată pe procesul de învăţare continuă, proces care duce la eliminarea unor informaţii care nu mai sunt necesare. Contradicţiile flagrante pot să ducă la amnezie, la pierderea completă a informaţiilor[1]. Chiar şi contradicţii care nu ajung la o amplitudine atât de mare duc la pierderea informaţiilor vechi şi noi. Ori această pierdere a informaţiilor vechi este o cheie în determinarea percepţiei eronate şi a stării de confuzie. Chiar dacă ideea pare deplasată pentru cei ce vor să vadă raţionamentul ca neavând de-a face cu achiziţia de informaţii şi modul de achiziţionare, realitatea funcţiilor congnitive este axată tocmai pe informaţiile acumulate într-un prezent continuu.

Curajul unei „ţinte” atacate pe această chakră este total diminuat, fiind înlocuit cu teama sau timiditatea. Se ajunge la acea limită a curajului în care lipseşte chiar şi curajul unei discuţii directe, curajul de a privi către cel cu care se discută, predominantă fiind pierderea în gânduri manifestată prin „atârnarea” privirii într-un orizont nedefinit.

Curajul nu este o simplă aventură în necunoscut. Curajul are definite elementele de plecare şi orizontul prefigurat. Ori lipsind baza, sau având o bază confuză, instabilă, cu o percepţie eronată, cu o lipsă acută a inventivităţii şi fără elemente intuitive, orizontul prefigurat este disipat, „în ceaţă”... Curaj înspre ce? Spre o luptă cu morile de vânt? Cam acesta este modul lipsit de curaj al unuei „ţinte” lovite. O „ţintă” lovită continuu se va lipsi până şi de visele copilăriei, de înţelesurile vieţii şi ale meniirii sale, pentru că, deşi spune că „ce rost are”, „nu mai am motive”, realitatea neexprimată este că nu are acel orizont necesar fiecărui om pentru a merge, mai departe, pe drumul vieţii.

-lipsa previziunii, a abilităţii de a discerne şi a alege o opţiune, lipsa încrederii în sine (a călăuzii interioare prin ruperea legăturii dintre sinele superior şi cel inferior): structura informaţională nemaiavând susţinere, prin concluzionările dictate de percepţiile eronate, conduc „ţinta” pe calea incertitudinii. Din incertitudine nu se poate ajunge niciodată la ceva previzibil. Previzibilul neputând fi luat în calcul, curajul se pierde... Şi cercul vicios mereu se închide. Şi cum nici o altă viziune, nici un alt drum, nu sunt acceptate, totul se opreşt, viaţa intră într-o stagnare în care până şi întrebările rămân aceleaşi. Nu există decât diferenţa momentului în care se pun şi locul în care se află „ţinta”, eventualul moment relaţional al său cu alţii.

Alegerea unei opţiuni, parte definitorie a discernământului, este poate cea mai grea „pedeapsă” ce poate fi dată unei persoane atacate pe această chakră. Nu va face altceva decât să despice firul în patru şi pe oricare din cele patru în altele. Şi oricum tot nu se va hotărî. Este momentul în care „ţinta” ori dă cu piciorul la adevăratul drum, la adevăratul bine, ori se lansează pe „drumul pierzaniei”. Atacatorul tocmai acest lucru şi-l doreşte: fie că este vorba de fapte, fie că este vorba de persoane, orice altceva (sau doar altceva) oricine altcineva (sau doar altcineva) este mai bun la momentul respectiv decât ceea ce persoana, în inconştient şi-o doreşte.

O paranteză este necesară! Atacatorul pândeşte tocmai acele acţiuni inconştiente ale „ţintei” pentru a şti care-i este adevărul. Spusele „din senin” care nu necesită nici un răspuns abundă, în aşa fel încât „ţinta” să meargă ori pe o pistă a dezinteresului atacatorului pentru ea, ori pe cea a unei înţelegeri sau atitudini binevoitoare. Ar fi interesant dacă „ţinta” ar putea discerne cu mare acurateţe ideile sau măcar le-ar memora ad-literam, pentru că acestea dau cu adevărat motivele şi motivaţia atacului.

Revenind, acel altceva/altcineva este bun doar în acel moment căci, de s-ar contura în inconştientul „ţintei” ideea (cu excepţia ideii „doar” altceva/altcineva) atunci s-ar găsi o altă oportunitate de bine ce ar trebui să o ia în considerare „ţinta” ş.a.m.d.

Toate efectele menţionate anterior, efecte care se identifică la nivelul manifestărilor şi realităţii fizice, duc la pierderea încrederii în sine. A relua toate explicaţiile nu-şi are rostul, dar este o normalitate ca o persoană ce nu poate opta, nu poate discerne, nu are curaj, are percepţii eronate etc, să ajungă a nu se mai putea privi în faţă pe sine, să ajungă să creadă că îşi face rău singură şi că toate faptele-i (ce crede că au fost proprie alegere, deşi e greu să se pună o asemenea „ştampilă”) sunt o dovadă a prostiei proprii. De ce ar trebui să vadă că au fost fapte rele dar şi fapte bune iar când alegerile au fost în „neconformitate” cu ceea ce era indus, a fost repede pusă la zid?

Pierderea încrederii în sine, în plan subtil, se manifestă ca o rupere a legăturii dintre sinele inferior (guvernant al momentului locului actual) şi sinele superior, cel care guvernează relaţia cu viitorul şi faptele viitorului, cel care este responsabil de clarviziunea ce, mai mult sau mai puţin este prezentă la fiecare om. De multe ori această rupere a legăturii se face prin interpunerea unui „sine fals”, generat de atacator, cel care face „ţinta” să creadă că „vede” şi ceea ce vede este adevărul, singurul adevăr.

O persoană atacată pe chakra 6, prin blocarea sau acoperirea ei, ori prin corzi energetice, va avea de suferit pe toate planurile: social (îşi va alătura oameni, prieteni, care nu au nici o legătură cu ceea ce reprezintă persoana în cauză, mai repede nişte profitori, sau vânători, lauda şi mândria va înlătura pe cei de valoare) al activităţii (pleacă de la un loc de muncă la altul, de la o activitate la alta, spre mai bine dar mereu „dă din lac în puţ”), material (va pierde continuu, va cheltui în mod absurd, fără a avea intenţia de a face aşa ceva), emoţional-sentimental (sentimente înnecate, interpretate, oscilaţii, sentimente nerecunoscute chiar propriei persoane), familial (de obicei nu poate fi stabil într-o relaţie de cuplu, dar are oscilaţii şi cu rudele), relaţional (interpretează totul şi de cele mai multe ori ca împotriva propriei persoane, doar propriei persoane), de fapt pe toate planurile vieţii.

Terapia este complexă, prin ReiKi dar nu doar atât. Terapia spirituală (prin slujbe de dezlegare) ar trebui să fie făcută de tot atâtea ori cât există atacul, adică permanent, citirea Moliftelor ar trebui repetată la fiecare şase săptămâni. Rugăciunea este un ajutor dar dacă nu este condiţionată, căci o rugăciune condiţionată, care este împotriva destinului nu va fi niciodată„onorată”.

Terapia, contracarea şi evitarea acestui tip de atac este diferită de la caz la caz. Este greu a se da o „reţetă” general valabilă. Fără cunoaşterea cazului, în întregime, nu se poate face tot ceea ce trebuie să se facă. Nu se face rău (depinde şi de cel care dă acest ajutor!) dar binele întârzie să apară!

Subiectul nu este încheiat. Se va completa. Aşa că... mai reveniţi pe aici!

(c) 2012-2013, Daniel-Dumitru Darie
Reproducerea textelor se poate face prin citarea sursei, însoţită de link-ul corespunzător.

---

[1] Am încercat să nu aduc nici un exemplu dar aici este greu să nu dau unul: unei femei i s-a indus ideea că a fost mamă şi că şi-a părăsit copilul. Nici un element din realitate nu putea justifica ceea ce „ştia” ea. Într-o criză a ajuns să nu-şi mai ştie nici prenumele. Regresia profundă, spre alte vieţi, nu a adus nici un element concludent. Cu greu, e adevărat, dar a revenit la ceea ce fusese...