vineri, 24 februarie 2012

Omul bio-psiho-energetic [1]

Tot ceea ce ne caracterizează, ca fiinţe umane, are legătură cu anatomia corpului uman. Înţelegerea completă a anatomiei omului este cheia adevăratei cunoaşteri, a întregului adevăr şi a vindecării complete. Sintetizat, în imaginea de mai jos,  sunt redate  sistemele corpului uman; de fapt, este vorba de subsistemele ce formează sistemul: “Corp uman”. Cele  nouă sisteme, palpabile sau nu, vizibile, dar cele mai multe invizibile, au rolul lor, de neînlocuit, în buna funcţionare a sistemelor vii. De aici şi până la a lua în discuţie şi creaţiile omului nu-i decât un pas, însă acum discuţia se va face pe creaţia existentă.

Corpul fizic: organe, glande endocrine şi locuri de depozitare a emoţiilor
Ca orice organism, și cel uman este alcătuit din unitățile fundamentale ale lumii vii - celulele. Acestea alcătuiesc țesuturi, iar prin asocierea lor, diferite tipuri de țesuturi alcătuiesc organele. Organele pot fi asociate în sisteme sau aparate pentru îndeplinirea unei funcții.
Corpul uman este alcătuit din următoarele părți majore:
Capul - conține cea mai mare parte a sistemului nervos central și cei mai importanți analizatori;
Gât - realizează legătura dintre cap și trunchi;
Trunchi - conține cavitatea toracică  și pe cea abdominală, cu viscerele din acestea;
Membre - inferioare (legate de trunchi prin centura pelvină) și superioare (legate de trunchi prin centura scapulară)
Părţile corpului uman
(evidenţierea diferenţelor între bărbaţi şi femei)
 


Aceasta este o împărțire grosieră, strict morfologică. Din punct de vedere, atât anatomic, cât și funcțional, organismul uman a fost organizat în sisteme și aparate. Diferența dintre sistem și aparat nu este foarte clară, asupra acestui subiect  existând destule confuzii și controverse. De foarte multe ori, ele sunt utilizate ca sinonime. Deosebirea între sistem și aparat se face pe baza faptului că sistemul conține structuri cu aceeași origine embriologică, pe când aparatul are părți de origine  embriologică  diferită; dar și acest lucru este discutabil. De exemplu: sistemul nervos este, în totalitate, derivat din ectoderm, pe când aparatul respirator are, în cea mai mare parte , origine endodermală, dar și segmente derivate din ectoderm.
Fără pretenţia de a face o descriere pe larg, amănunţită, prezentarea corpului fizic, a organelor interne şi a funcţiilor acestora, face parte din minima cunoaştere a celor ce se vor ocupa de vindecarea corpului uman, pe toate planurile.

Organele interne
Localizarea organelor importante
Vedere frontală
 


Localizarea organelor importante
Vedere dorsală
 
 Alte detalii privind organele interne
 

Inima:  Este pompa vasculară a sistemului sanguin, având patru camere; cele două  din dreapta  sunt în legătură cu plămânii, cele două din stânga sunt în legătură cu restul corpului. Sângele neoxigenat este adus în plămâni, iar din plămâni este adus sânge oxigenat şi pompat în restul corpului. Inima omului este un organ lung, de aproximativ 15 cm,  cu un diametru de 11 - 12 cm, și poate cântări până la 275 - 300 grame; aproximativ 250 g la femei şi 275 g  la bărbați. Are formă de pară, cu vârful orientat spre stânga, sprijinindu-se de diafragmă.
Frecvența cardiacă normală este de 75 bătăi pe minut, cu un debit cardiac de 3-4 l/min. Presiunile sunt: sistolică - 105-130 mmHg, diastolică - de 60-80 mmHg, medie - 95-100 mmHg şi a pulsului - 50 mmHg.
În trupul emoţional (în dublu vital) se stochează, în dreptul inimii, anumite blocaje emoţionale: regrete, dezolare, tristeţe profundă, pierderea unui obiect sau a unei persoane iubite, frica, tristeţea cauzată de respingerea de către alţii, jignirea şi orice răneşte, când cineva se fereşte şi ascunde ceva, de frică (de a muri sau de a trăi), blocaje din cauza iubirii, precum şi dezechilibrul dintre a da  sau a primi.
Plămânii: se găsesc în cutia toracică - thorax -, fiind, prin șanțuri, împărțiti  în mai mulți lobi, denumirea  lor  fiind dată de organul învecinat. Pulmonul este învelit de o membrană seroasă - pleură-; lipsa aerului între pulmon, pleură și peretele toracic asigură procesul de inspirație prin dilatarea coșului pieptului  care atrage după sine dilatarea plămânilor. În cazul unui pneumotorax, când pătrunde aer în spațiul amintit, pulmonul colabează, nemaifiind alipit de pleură.
Plămânul uman este alcătuit din lobul drept (Pulmo dexter) și lobul stâng (Pulmo sinister), împărțiţi  la rândul lor prin adâncituri (șanțuri), în lobii pulmonari (Lobus superior şi inferior), lobii apicali (Apex pulmonis), lobul cardiac, lobuli diafragmatici.
Plămânul stâng este mai mic din cauza spațiului necesar cordului, în cavitatea toracică. Într-o poziție centrală se află bifurcația traheală (Bifurcatio tracheae) în bronhii, care, la rândul lor,  se vor bifurca diotomic în plămân în bronhiole; capacitatea medie de aer dintr-un pulmon este de 4100 - 5000 ml.
Structura internă a plămânului are aspect spongios,  fiind alcătuită dintr-un sistem de bronhii (arborele bronşic) ramificate, care, după fiecare ramificație, devin tot mai fine (subțiri), terminându-se cu niște săculețe (alveole),  care  sunt de capilare bogat vascularizate; la acest nivel, producându-se schimbul de gaze (CO2 și O2).
Bronhiile aduc aerul  pentru a fi absorbit în sânge şi descarcă sângele de gazele toxice. La nivelul lor, în dublu vital, se stochează blocaje emoţionale: furia, frica şi lipsa de vitalitate. Acestea stau la baza astmului bronşic. Tusea este un reflex   care  încearcă să elimine  durerea provocată de trauma emoţională.
Stomacul: (în limba greacă Gaster, lat. Ventriculus) este organul digestiv, la toate animalele, pe scara de evoluție biologică (de la sepie până la om), fiind un organ musculos, gol la om, cu un singur compartiment (cu  mai multe  compartimente, la rumegătoare  și păsări), în interior căptușit cu mucoasa gastrică.
Hrana, care în prealabil, este deja  triturată, la nivelul gurii, cu ajutorul dinților, în interiorul compartimentului gastric, va fi amestecată cu sucul gastric (compus din acid clorhidric) și enzimele (pepsina), care descompun moleculele mai mari,  în special proteinele.
Perstaltismul  și secreția  sucului gastric  sunt stimulate,  crescând de la 10 ml/oră , în stare de repaus stomacal, până la 1000 ml/oră, aceasta fiind realizată prin excitarea nervilor respectivi (prin masticație, miros, gust).
Pentru a realiza digestia, hrana este oprită la nivelul pilorului (orificiul de continuare a stomacului cu intestinul subțire).
Stomacul are următoarele funcţii:
Predigestia bolului alimentar, în special al proteinelor, care la om și unele animale este continuată la nivel intestinal.
Prin pH-ul acid al sucului gastric  se realizează distrugerea bacteriilor, cu excepția unora ca Helicobacter pylori, care se dezvoltă în mucoasa gastrică, acesta fiind în mod frecvent răspunzător de ulcerul gastric.
Stomacul  are şi rol de depozitare a hranei; numai după golirea intestinului va fi admisă depozitarea  unei noi cantități, de hrană predigerată.
Părţile anatomice a stomacului:
La o examinare exterioară a stomacului se observă marea și mica curbură a  stomacului (Curvatura major și Curvatura minor), acesta fiind acoperit de o membrană (Omentum majus und minus).
Cardia este intrarea în stomac din esofag (Oesophagus).
Zona fundică - fundus - este partea stomacului situată mai sus de cardie, de obicei plină cu gaze.
Corpus - corpul stomacului este partea cea mai mare a stomacului.
Corpus se termină cu orificiul piloric – Pylorus - care face legătura cu o zonă mai dilatată,  Antrum pyloricum, continuat cu o porțiune îngustată, Canalis pyloricus, care se termină cu un sfincter muscular (Musculus sphincter pylori) şi cu orificiul piloric, Ostium pyloricum.
Vase de sânge ce irigă stomacul: Truncus coeliacus;
Ganglioni limfatici: ganglionii limfatici ai stomacului.
Blocajele  depozitate în dublul vital în dreptul stomacului sunt vechi norme, idei provenite din familie, colegi de şcoală, muncă, profesori, preoţi, doctori  etc. Ulcerul  este  materializarea  furiei care  muşcă din stomac. Trepidaţii în stomac  provin de la frică,  anxietate. Indigestia provine  de la  gânduri, sentimente  învechite,  idei care nu-şi mai au loc în viaţa individului; frica de schimbare, precum  şi frica de a fi dezaprobat  se stochează tot aici.
Intestinul sub]ire: Umple cavitatea abdominală şi este mărginit de intestinul gros; primeşte hrana digerată din stomac şi foloseşte  secreţiile din pancreas şi ficat, pentru a digera mâncarea. El este responsabil pentru digerarea substanţelor nutritive, inclusiv a vitaminelor.
Intestinul gros: Absoarbe apa, vitaminele şi mineralele. Include şi apendicele. Intestinul gros ascendent este în dreapta, transvers şi descendent în stânga.
Stochează blocaje emoţionale la nivelul abdomenului, în dreptul centrului Hara, un centru energetic. Se stochează:  sentimente neexprimate de frică, furie şi nevinovăţie. Creierul, dacă nu poate şterge sau rezolva unele probleme, le depozitează în zona energetică a abdomenului.
Ficatul: este o glandă anexă, voluminoasă a tubului digestiv, cu funcţiuni multiple şi complexe, de sinteză şi de transformare a diverselor substanţe. Ficatul este situat deasupra şi în dreapta abdomenului, sub cupola dreaptă a diafragmei, care îl separă de plămânul corespunzător şi înconjurat, în toate părţile, de coaste. Sub faţa  sa inferioară, vezica biliară îi e alipită împreună cu (în stânga sa) pediculul hepatic; acesta este format din artera  hepatică (mergând de la aortă către ficat), de vena porta (care drenează tubul digestiv, mergând spre ficat) şi calea biliară (mergând de la ficat către vezica biliară şi intestin).
Ficatul primeşte,  prin artera hepatică şi prin vena portă, substanţe chimice, pe care le transformă şi le trimite, fie în vezica biliară şi apoi în intestin, fie în venele subhepatice, de unde trec în vena cavă, apoi în ansamblul circulaţiei sangvine. Mai mult, el poate sintetiza substanţe şi le poate stoca. Supravieţuirea, fără ficat, este de durata a câtorva ore. În caz de insuficienţă hepatică gravă, singurul tratament posibil este grefa.
La nivelul ficatului sunt depozitate blocajele emoţionale, frică şi furie, care au fost stocate aici, timp îndelungat.
Vezica biliară: se află chiar sub ficat. Ea colectează bila, secretată de ficat. Bila ajută la digestia grăsimilor, făcându-le solubile, astfel ca enzimele să le descompună.
Depozitarea  blocajelor  emoţionale, în zona vezicii biliare este materializată, prin furia transformată în dezgust, desconsiderare.
Pancreasul: secretă enzime care, intrate în intestinul subţire, ajută la digestia glucidelor, grăsimilor şi proteinelor; produce insulina. Este considerat  o glandă  cu secreţie internă; funcţia lui influenţează alţi hormoni, fapt despre care se va discuta la Glandele Endocrine.
La nivelul  lui sunt stocate blocaje  emoţionale ca: sentimentul că ceva lipseşte din viaţă, nemulţumirea faţă de viaţă, că nu-ţi oferă ceea ce ai fi dorit, lipsa sării şi piperului  din viaţă, a strălucirii ei. Sunt, de asemenea, oameni care stochează aici excesele de amabilitate şi de bunătate.
Splina: organ bogat  vascularizat, situat în unghiul superior stâng al abdomenului, între diafragmă şi coaste,  şi care, înainte de naştere, produce o parte a celulelor sangvine şi, după naştere, joacă un rol important  în imunitate. Splina este o masă de culoare roşu închis, spongioasă, de mărimea unui pumn, care cântăreşte în jur de 200 grame.
Este un organ limfoid, care joacă în imunitate, un rol important, comparabil cu cel al ganglionilor limfatici, participând la lupta împotriva infecţiilor, prin producerea de limfocite, de anticorpi şi de fagocite. Dar, spre  deosebire de ganglionii limfatici, ea se află în comunicaţie directă cu circulaţia sangvină. În consecinţă, ea se află  în permanenţă  în contact cu totalitatea antigenelor circulante, mai bine spus cu ansamblul substanţelor prezente în sânge, care sunt capabile să inducă producţia de anticorpi în organism, indiferent de originea lor (bacterii, substante toxice, celule străine).
În afara acestei funcţii, care o face să se asemene cu alte organe limfoide, splina joacă, de asemenea, un rol în maturarea  globulelor roşii (eliminarea resturilor de nuclee, de exemplu), precum şi, eventual, în eliminarea lor, fie că  sunt anormale (în paludism), acoperite de anticorpi, ca în cursul anemiilor hemolitice autoimune, fie deformate, printr-o hemoglobină anormală (talasemie). Ea este implicată, de altfel, în declanşarea răspunsului imunitar al serului sangvin, faţă de unii agenţi infecţioşi, precum pneumococul.
Pe scurt, funcţiile splinei sunt: distrugerea eritrocitelor și trombocitelor bătrâne, transformarea hemoglobinei în bilirubină; este  un depozit foarte important de fier, în organism (rezultat în urma descompunerii hemoglobinei). Poate produce anticorpi (persoanele cărora le lipsește splina  sunt mai predispuse la anumite afecțiuni bacteriene). La fetuși, splina produce eritrocite și leucocite, însă către ultimele luni ale vieții intrauterine, această funcție este preluată de măduva oaselor.
La nivelul splinei  sunt stocate blocaje  emoţionale ca: emoţii datorate unor probleme nefinalizate, a unor relaţii cu alte persoane din trecut, moartea  unei persoane, pierderea unui loc de muncă sau a unui stil de viaţă, care te ţin legat de trecut.
Rinichii: sunt așezaţi retroperitoneal, de o parte și alta a coloanei vertebrale, sub diafragmă, apăraţi  de un strat de grăsime. Forma lor este asemănătoare  bobului de fasole, având lungimea de 10-12 cm, o lățime de 5-6 cm, grosimea de 3-5 cm și o greutate de 120-200 grame.
Ambii rinichi sunt înveliți într-o capsulă (Capsula fibrosa) și împreună cu glandele suprarenale sunt înveliţi într-un țesut gras (Capsula adiposa). Această capsulă adipoasă, care căptușește rinichii, este mai groasă în regiunea spatelui, rinichii  fiind susținuți de o fascie în formă de sac deschis spre abdomen, rinichii și suprarenalele fiind în contact cu organele din abdomen.
Astfel, rinichiul stâng vine în contact cu stomacul, splina, pancreasul și colonul descendent, pe când rinichiul drept este în contact, mai ales cu ficatul, colonul ascendent și duodenul. Din cauza spațiului redus, pe partea dreaptă rinichiul drept este mai coborât decât cel stâng.
Fiecare rinichi este irigat, separat, cu sânge de arterele renale, ce provin din aorta descendentă (abdominală), iar venele renale (Vena renalis) transportă  sângele de la rinichi la vena cavă in-ferioară.
Urina este eliminată prin două uretere, în vezica urinară şi apoi prin uretră, în exterior.
Rolul principal al rinchilor este excreția, realizată prin filtrarea sângelui, eliminarea prin urină a substanțelor inutile sau dăunătoare produse de organismul propriu sau luate din mediul exterior.
Rinichii regulează controlul compoziției urinei, prin producția hormo-nală, concentrația în electroliți a spațiului  intracelular, presiunii sangvine, raportul baze-acizi (pH), mineralizarea oaselor, ca și a maturării  globulelor roşii, din măduva osoasă, prin secreţia hormonului eritropoietină; prin secreţia enzimei renină,  are rol în reglarea presiunii arteriale şi totodată, în rinichi, vitamina O se transformă în forma ei activă.
În dreptul lor se află centrul energetic şoc-traumă, care poate crea supraactivitatea  sistemului nervos vegetativ simpatic, care duce la declanşarea unei mari secreţii de adrenalină. Suprarenalele şi rinichii au rol şi în vindecarea sistemului de autoimunitate. Se tratează această regiune  a corpului în caz de şoc, traumă, boală, intervenţii chirurgicale, dezechilibre emoţionale, stres de orice fel, alergii, lipsă de vitalitate, precum şi reacţii automate de frică.

Niciun comentariu: